Prescripția în malpraxis medical.
Înainte de toate este necesar a prezenta câteva considerații asupra conceptului, sau mai bine spus, asupra instituției prescripție, anume ce reprezintă, cum funcționează, dacă și cum este incidentă în diferitele categorii de răspundere.
Din punct de vedere civil, prescripția își găsește sediul materiei în Codul civil care la art. 2500 alin. 1 și alin. 2 prevede „Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.”
Din punct de vedere al naturii juridice prescripția este o sancțiune juridică care intervine în situația neexercitării unui drept într-un anumit termen acordat de lege și care are ca efect pierderea dreptului de a recurge la forța de constrângere a a statutului, cum este de exemplu acțiunea în daune morale sau material în cazurile de malpraxis medical. De altfel, Codul civil pentru a scoate în evidență natura de sancțiune juridică pe care o are această instituție juridică ea este denumită „prescripția extinctivă”.
Așadar, în cazul situațiilor de malpraxis medical și nu numai, efectul pe care-l produce prescripția extinctivă este acela de a înlătura răspunderea civilă a personalului medical pentru prejudiciile materiale și morale cauzate prin acte medicale. De altfel, în doctrină a fost definită ca fiind „acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.” ( op. Cit. M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 30).
Este important de menționat că prescripția vizează doar dreptul material la acțiune, nu și dreptul subiectiv în sine. De altfel, dispozițiile anterior menționate fac referire exclusiv la dreptul material la acțiune. Explicația este una simplă, anume dreptul subiectiv civil, respectiv cel de reparare a prejudiciului care, deși nu se pierde niciodată, acesta devine imperfect prin neexercitarea acestuia în termenul legal.
Prin drept material la acțiune, raportat strict la cazurile de malpraxis medical, se înțelege dreptul persoanei prejudiciate de a obține despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit prin actul medical defectuos la care a fost supus. Este important de menționat faptul că prescripția nu vizează și dreptul de a sesiza instanța de judecată ( dreptul procesual la acțiune), deoarece dreptul de a se adresa justiţiei este unul fundamental, prevăzut de art. 21 din Constituţie, care nu poate fi îngrădit. Cu toate acestea, chiar dacă dreptul procesual la acțiune (dreptul de a sesiza instanța) este unul imprescriptibil, în eventualitatea în care dreptul la acțiune este unul exercitat peste termen, cel mai probabil, la primul termen de judecată, instanța va constata că dreptul material la acțiune este unul prescris și va respinge cererea de chemare în judecată. Folosim sintagma cel mai probabil, deoarece există situații în care instanța nu constantă prescripția dreptului material la acțiune, respectiv acele situații în care prescripția nu este invocată pe cale de excepție de către partea adversă. Astfel, din punct de vedere procedural prescripția dreptului material la acțiune este o excepție relativă care poate fi invocată doar de persoana în favoarea căreia curge (persoana chemată să răspundă pentru actul medical defectuos) până cel mai târziu la primul termen de judecată. Așadar, în măsura în care partea chemată să răspundă nu invocă prescripția dreptului material la acțiune, atât dreptul de a solicita despăgubiri, cât și obligația de a plăti despăgubirile devin perfecte.
Prescripția în malpraxis medical.
Potrivit art. 688 din Legea 95/2006 „ Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.”
Este important de menționat că în comparație cu Codul civil care este sediul general al prescripției extinctive și care este norma generală de drept comun în materie, dispoziția legală anterior citată este o normă specială care derogă de la dispozițiile dreptului comun. Astfel, deși termenul general de prescripție prevăzut de Codul civil este unul de 3 ani, termenul prevăzut de art. 688 din Legea 95/2006 este unul special a cărei aplicare are întâietate. Printre altele, efectele juridice derogatorii pe care le produce fiind cele referitoare la momentul de început al termenului de prescripție.
Sub aspectul momentului de început a termenului trebuie comparate terminologiile folosite de cele texte de lege, anume potrivit art. 688 din Legea 95/2006 termenul de prescripţie curge “de la producerea prejudiciului”, pe când potrivit art. 2523 Cod civil “Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”
Așadar, din diferența de terminologie folosită de legea specială observăm că există o mare diferenţă între momentul săvârşirii faptei ilicite (actul medical defectuos), momentul producerii prejudiciului (pierderea generată de actul medical defectuos) şi momentul la care pacientul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului.
Art. 688 din Legea nr. 95/2006 reprezintă o normă specială, care se poate întregi cu norma generală, reprezentată de art. 2523 şi urm. C. civ. Aceasta înseamnă că prevederea din art. 688 din Legea nr. 95/2006, în sensul că prescripţia curge din momentul producerii prejudiciului, trebuie înţeleasă în sensul manifestării prejudiciului, când titularul dreptului a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului, conform art. 2523 C. civ.
În consecință, termenul de prescripție a dreptul material la acțiune începe să curgă din momentul în care consecințele negative produse de actul material defectuos încep să se manifeste.
Spre exemplu, în practică am întâlnit situația în care în timpul intervenției chirurgicale efectuate în cursul anului 2017 a fost uitat în corpul pacientului un instrument medical, iar consecințele negative ale acestui fapt au început să se producă abia în anul 2019. Evident, în această speță anul 2019 marchează momentul de început al termenului de prescripție.
În concluzie, deși în majoritatea cazurilor termenul de prescripție începe să curgă imediat după actul medical defectuos, fiind și momentul în care se constată prejudiciul ( 1 /2 luni distanță) există situații în care termenul de prescripție începe să curgă mult mai târziu de la actul medical defectuos.
Cabinetul nostru oferă servicii juridice de reprezentare și asistare în cazuri de malpraxis medical, atât în ce privește reprezentarea în fața instanțelor de judecată, cât și în ce privește reprezentarea în fata Direcției de Sănătate Publică sau a Colegiului medicilor.
